„Am supraviețuit propriei înmormântări“

„Acum trei ani, imediat după ziua mea de naștere, am început să am unele viziuni“, își începe povestea Amanda McDonald, în ziarul The Guardian. „Mă simțeam ca și cum mi-at fi curs miere din ochi. Fusesem diagnosticată cu cancer la sân cu 18 luni în urmă, iar după tratament am crezut că sunt pe dumul recuperării. Patru zile mai târziu, mi s-a spus că am metastaze la creier.

Am supraviețuit primei operații prin care mi s-a eliminat tumora malignă, dar în câteva săptămâni a crescut la loc, în ciuda radioterapiei. A fost din nou eliminată, și la puțin timp după asta, în octombrie 2015, mi s-a pus că o să mor. Aveam 42 de ani. Doctorii mi-au spus că nu mai au ce să-mi facă. Toată lumea se aștepta ca boala să evolueze. Mi s-au dat luni, nu aniz de zile, de trăit. Am început să mă pregătesc pentru ultimul Crăciun.

A fost ideea mea să merg la propria înmormântare. Am vrut să fie o celebrare a vieții mele. Am avut o dorință puternică să fiu pentru ultima oară cu prietenii mei. Până la urmă, cine are ocazia să facă asta?E prea târziu atunci când ești mort.

„Propria mea înmormântare“

Trei săptămâni mai târziu, într-o zi de noiembrie, ne-am adunat într-un restaurant numit The Church (Biserica). Au venit 250 de oameni. Erau prieteni din școala generală, din facultate, clienți și colegi de la agenția unde lucram; chiar și instructorul meu de kickboxing. Din păcate, mama mea, Carole, n-a suportat gândul să fie prezentă la așa ceva. Tatăl meu, Alan, a fost acolo, dar i s-a părut cumplit. Ei o pierduseră pe sora mea Steph cu câțiva ani în urmă din cauza meningitei, și acum erau îngroziți că o să mă piardă și pe mine.

Eram conștientă de fața mea care era umflată ca o pernă din cauza steroizilor pe care îi luam. Am refuzat să apar în poze. Știam că mor, și era important pentru mine ca oamenii să nu-și amintească așa de mine.

Pe măsură ce soseau invitații, le-am făcut poze și le-al înfipt într-un „Copac al vieții“, împreună cu amintiri pe care oamenii le scriau. O colegă de facultate mi-a spus că am fost prima feministă pe care a întâlnit-o. Altul a scris: „Pur și simplu nu știu ce o să fac fără tine“. Au fost și momente plăcute, jocurile de paintball sau excursiile. Un prieten mi-a pus chiar chipul pe o copertă a unei reviste care-mi place mie.

Era important pentru mine să fie o celebrare frumoasă, reușită, așa că ne-am bucurat de mâncare, băutură și muzică înainte de elogii. Soțul meu, Dean, și alții au vorbit despre mine și de cât de mult însemn eu pentru ei.

Eram împăcată și acum acceptam situația; ca orice creștin aveam convingerea că o să ajung în Rai. Dar indiferent cum eram eu, ceilalalți dinjurul meu erau triști. Am fost locată atunc când m-am uitat mai târziu la poze – era un aer superficial de celebrare, dar când m-am uitat la fețele prietenilor mei, aceștia erau foarte îndurerați.

„Doamna Miracol“

A doua zi după „înmormântare“ m-am trezit și mi-am spus: ăsta a fost vârful, acum o să încep să pălesc. “ Oncologul meu mi-a spus că o să încep să dorm mai mult, apoi și mai mult decât o să fiu trează, și că poate aș putea merge într-un hospice pentru a muri. Nu avea o listă cu ultimele dorințe; voiam doar ca fiecare zi din viața care mi-a mai rămas cu Dean să continue cât mai mult posibil.

Dar chiar dacă mi se oprise tratamentul, tumora nu mi-a mai crescut. Zi după zi am început să duc o viață normală, deși mă temeam că o să mor. Chiar și cea mai mică durere la genunchi mă făcea să mă gândesc că a revenit cancerul.

Acum am sărbătorit a cincea aniversare de la diagnosticul original, iar oncologul mă consideră vindecată. Mi-a spus că nu a mai întâlnit decât un singur alt pacient în 20 de ani care s-a vindecat exact ca mine. Îi datorez vindecarea mea, neuro chirurgului care mi-a salvat viața, și încrederii în Dumnezeu.

Ziua „înmormântării“ mele a fost copleșitoare. Pluteam pe un nor de iubire. Nimeni nu s-a simțit că a trebuit să îndure o durere la care nu ar fi trebuit să-i supun, deși m-am simțit vinovată uneori de câtde mult au suferit cei dragi mie. Când privești moartea în față și cumva ți se permite să faci un pas în spate, ești compleșit de recunoștință. Trăiesc acum o glorioasă normalitate, deși sunt, așa cum mi-a spus o asistentă, Doamna Miracol.“


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *