Psiholog Cristina Eftimie: Retragerea afecțiunii părintelui atunci când copilul a greșit

Atunci când este furios și frustrat copilul are cea mai mare nevoie de afecțiune și de asigurarea că părintele îl iubește. Unii specialiști sunt de părere că ne iubim copiii într-un mod condiționat, în funcție de cum se comportă și dacă ne este sau nu pe plac ceea ce fac ei.

Astfel, dacă noi avem atitudinea de respingere atunci când ei fac ceva nepotrivit, noi considerăm că le dăm o lecție și că vor învăța ca data viitoare să nu mai facă. Considerăm că le indicăm greșeala făcută prin faptul că ne supărăm și îi ținem la distanță și că nu vor mai repeta comportamentul. Ne gândim poate că dacă îi mângâiem după ce au făcut o prostie nu vor mai identifica care este comportamentul greșit și îl vor repeta.  Considerăm că vor fi confuzi, ei au făcut ceva neacceptat iar noi le arătăm afecțiune.

Ei bine, este nevoie să se facă distincție aici între două componente: indicarea greșelii sau a comportamentului neacceptat și retragerea afecțiunii.

Să ne imaginăm situația: copilul a făcut ceva ce nu ne place, să zicem că a spart ceva, se simte deja vinovat, poate s-a și lovit sau s-a tăiat. Noi îl certăm, țipăm, îi ținem predici că a făcut ceva rău, îl pansăm sau nu, îl trimtem în camera lui, îi spunem că este rău, că a meritat să se rănească (așa îti trebuie dacă nu asculți) și îi refuzăm contactul cu noi. Copilul plânge, noi îl respingem, el plânge mai tare și ajunge într-o stare de disperare.

Ce simte acel copil? Nu doar că a făcut ceva rău, ci că este rău, că nu merită să fie iubit, că merită să i se întâmple lucruri rele. Dacă pierde dragostea părinților, acest lucru este echivalent cu moartea, pentru că nu poate supraviețui fără protecția lor. De sus, din perspectiva părintelui lucrurile nu par așa de grave, dar de la nivelul copilului chiar sunt.

Am observat lucrurile acestea din ambele părți ale baricadelor, ca părinte și copil și pot să spun că situația este mai complexă decât pare.

Dacă lăsăm copilul să plângă, sigur că va trece prin zona de disperare, va plânge până se va epuiza, apoi se va linști, zicem noi. Nu e chiar așa. De fapt ajunge să se blazeze, să fie secătuit de emoții, să nu mai exprime ceea ce își dorește și să acționeze dezirabil în urma dresajului. Dar ce rămâne în sufletul lui? Ce facem cu frica? Cum va acționa mai târziu în urma acestei condiționări de a face lucruri pe placul oamenilor din jur?

Care ar fi soluția? Să îi spunem că a greșit, că nu ne place ceea ce a făcut dar să păstrăm explicațiile lungi și exemplele pentru ce ar fi trebuit să facă pe mai târziu, când va fi calm. Să nu îi retragem afecțiunea, sub niciun motiv. Orice ar face, trebuie să știe că este iubit, chiar dacă nu suntem de acord cu el. Să îl luăm în brațe, dacă asta vrea, să îl asigurăm că stăm lângă el. Atunci când va fi calm, (și noi la fel) îi putem explica ce nu ne-a plăcut și cum ne dorim să se comporte cu altă ocazie. Este important să îi explicăm și motivele, că a rănit poate pe cineva, de ce un comportament este mai potrivit decât altul.

Dacă nici părinții lui nu îl iubesc necondiționat pe copil, atunci cine o va face? Copilul care trece pin acest travaliu, ca adult va fi foarte nesigur, nu se va simți suficient de bun, nu va crede că merită să fie iubit, va căuta aporbarea socială si va fi nefericit.

Psiholog: Cristina Eftimie

Articole anterioare:

Psiholog Cristina Eftimie: Copilul mic și televizorul

Psiholog Cristina Eftimie: Să vorbim corect cu copilul!

Psiholog Cristina Eftimie: Joaca cu tatăl sau joaca cu mama

Psiholog Cristina Eftimie: A fi aici și acum!

Psiholog Cristina Eftimie: Despre Separare și Încredere

Psiholog Cristina Eftimie:Tantrum sau furia copiilor atunci când apare un frățior

Psiholog Cristina Eftimie: Seara și crizele de afect ale copiilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *