Psihoterapeut Angela Plăcintar: „Cel mai adesea, în copilăria lor, aceştia au fost abuzaţi verbal”

Angela Plăcintar este psihoterapeut cu formare în psihoterapia adleriană, membru al Colegiului Psihologilor din România, psiholog școlar, formator, membru în Corpul Național al Experților în Management Educațional, profesor mentor pentru coordonarea efectuării stagiului practic, în vederea ocupării unei funcții didactice.

Interesată de autocunoaștere și dezvoltare personală, cu accent pe ameliorarea stimei de sine, autoarea organizează și susține conferințe, prezentări de carte și workshop-uri de succes pe această temă, pentru a-și aduce contribuția la conștientizarea unicității valoroase a fiecărei persoane, care să inițieze o relație pozitivă cu sine însăși, cu cei din jur și cu viața. Puteţi lectura scrierile ei pe pagina de facebook Psiholog Angela Plăcintar şi pe site-ul Angela Placintar

R: Cum definiţi domeniul în care lucraţi şi cum se vede starea de sănătate a românilor din acest unghi?

Angela Plăcintar: Psihoterapia o definesc ca fiind domeniul cel mai apropiat de sufletul uman, care îi oferă clientului posibilitatea de-a face, prin introspecţie ghidată, o incursiune în adâncurile neconştientului, astfel încât să-şi poată analiza viaţa trăită până în prezent, să se întrebe cum este această experienţă pentru el, cum altfel şi-ar dori să fie viaţa sa şi ce poate face în acest sens. Pentru mine, psihoterapia este o artă a încurajării clientului pe puterile sale personale, astfel încât să poată să se apropie în mai mare măsură de ,,cine” şi ,,cum” îşi doreşte el, într-un mod realist.

Eu o privesc starea de sănătate a românilor ca pe o ascensiune în jos. Cu toate că românii au acces la tot mai multă informaţie privind starea lor de sănătate fizică şi psihică, cu toate că au posibilităţi materiale pentru un stil de viaţă mai sănătos şi investesc din ce în ce mai mulţi bani în această direcţie, vârsta la care starea lor de sănătate fizică şi psihică se deteriorează este din ce în ce mai scăzută, iar cabinetele de medicină, psihiatrie şi psihoterapie sunt asaltate de tot mai mulţi oameni. 

Oamenii nu mai sunt bine cu ei, adică în armonie cu propria lor persoană, fiindcă îşi pierd pe zi ce trece tot mai mult echilibrul dat de măsură. Întotdeauna ce este prea mult sau prea puţin, duce la dezechilibru, iar în cazul de faţă, societatea se îndreaptă spre prea mult şi fără măsură. Oricât şi orice ar avea, oamenii nu se mai satură şi nu le mai ajunge. Vor din ce în ce mai mult, iar faptul că nu reuşesc să obţină tot ce îşi propun, le generează sentimentul de neputinţă. Acest sentiment izvorăşte din frustrarea dată de diferenţa între ,,cine” şi ,,cum” sunt şi ,,cine” şi ,,cum” ar vrea să fie, adică diferenţa dintre idealurile pe care oamenii le au şi încearcă să le atingă, şi rezultatele pe care le obţin, ceea îi aruncă nu numai într-un carusel al vitezei, al suprasolicitării, în superficialitate, stres, insomnie, anxietate, depresie, oboseală, surmenaj şi stări de boală care răpesc vieţile unor oameni din ce în ce mai tineri, dar duce şi la o degenerare a relaţiilor de prietenie, familiale, de dragoste, parentale şi, în general, sociale. Din păcate şi în realitate, majoritatea idealurilor pe care oamenii se străduiesc să le atingă, nici nu au de-a face cu nevoile lor reale, ci iau naştere din comparaţia pe care pe care ei înşişi o fac cu ,,modelele” promovate în mod exagerat de către familie, prieteni, colegi, vecini şi mass-media. Comparaţia generează sentimente de inferioritate, invidie şi gelozie, ură şi răutate, ceea ce contribuie semnificativ la centrarea pe propria persoană. Sensul oamenilor a depăşit demult graniţele lui ,,a fi” – de folos societăţii şi a ,,evoluat” spre nemărginirea şi inimaginabilul lui ,,a avea” – cât mai mult din ,,ce şi cât” au toţi oamenii care îi înconjoară: bani, bunuri materiale, putere, succes, faimă, imagine, admiraţie, frumuseţe fizică, tupeu, oameni pe care să-i pună în slujba lor (ca să nu spun oameni pe care să îi folosească în interes personal), etc. Prin comparaţie, oamenii au uitat să fie mulţumiţi cu ceea ce au şi să-şi exprime recunoştinţa, au uitat să se bucure de lucrurile simple, şi au început să fie din ce în ce mai nemulţumiţi şi să dorească din ce în ce mai mult, în fiecare ceas şi în fiecare clipă, pierzând astfel din vedere bucuria lui ,,a fi” – sănătos, de folos celor care au nevoie de sprijinul lor şi societăţii care are nevoie de abilităţile lor. Practic, de la sentimentul comunitar care vizează contribuţia la binele comun, al prieteniei, al relaţiei de cuplu, al familiei, al comunităţii şi al întregii societăţi, omenirea a traversat spre interesul personal, în care din ce în ce mai mulţi oameni rămân capsulaţi în propriul individualism, egoism, egocentrism, narcisism şi alte descrieri similare.

Din păcate, oamenii nu se mai consideră o parte dintr-un întreg, adică din divinitate, ci din ce în ce mai mulţi se consideră a fi centrul universului, în jurul căruia alţii ,,trebuie” să se învârtă, căci – în opinia lor, fericirea vine din a lua şi prea puţin din a da. În realitate, însă, când te centrezi exclusiv pe tine şi pe nevoile personale şi când cauţi să te iubeşti doar pe tine, iar pe cei din jur îi foloseşti, ai rupt legătura cu divinitatea şi nu mai poţi să spui că îl iubeşti pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu se află doar în tine, ci în fiecare dintre oameni, împreună. Astfel, când un om se focusează doar pe sine şi caută să se raporteze doar la propria persoană, în vederea satisfacerii nevoilor sale, fără a se raporta şi la cei de lângă el, adică la modul în care deciziile şi acţiunile sale îi influenţează pe cei dragi şi implicit binele comun, relaţia dintre ei devine una disfuncţională, ca să nu spunem una toxică.

R: Care sunt cele mai întâlnite şapte situaţii din domeniul în care activaţi şi care sunt cauzele apariţiei lor?

Angela Plăcintar: La cabinetul meu de psihoterapie, cel mai frecvent întâlnesc următoarele situaţii: 1. clienţi cu un nivel ridicat de stres, care sunt epuizaţi din punct de vedere fizic şi psihic, deoarece îşi sacrifică sănătatea şi timpul pentru a avea din ce în ce mai mult material. Majoritatea dintre ei au relaţii distante cu partenerul şi copilul (în cazul în care au familie), iar acest aspect se adaugă la nemulţumirea lor. Cel mai adesea, ei au crescut cu anumite frustrări din punct de vedere material sau au ajuns la concluzia eronată că un om merită aprecierea celor din jur şi are valoare doar prin ceea ce deţine. 2. femei şi bărbaţi de carieră, cu o situaţie financiară foarte bună, care ajung în relaţii de prietenie şi de cuplu cu persoane care doar iau şi nu prea oferă nimic bun în schimb, astfel că la un moment dat realizează că au fost înşelaţi şi folosiţi. Majoritatea dintre ei au o stimă de sine scăzută în privinţa relaţiilor de dragoste şi consideră, în mod eronat, că pot câştiga dragostea unei persoane doar dacă îi oferă tot ceea ce aceasta îşi doreşte şi face sacrificii pentru ea. 3. femei şi bărbaţi deopotrivă, care se află în relaţii toxice, presărate cu abuzuri sub diverse forme, care ar vrea să se desprindă de acestea, dar întâmpină dificultăţi. Cel mai adesea, în copilăria lor, aceştia au fost abuzaţi verbal, emoţional şi chiar fizic de către părinţii lor şi au fost educaţi să fie docili şi submisivi, astfel că au dezvoltat mecanisme de a accepta comportamente disfuncţionale şi abuzive de la cei din jur. 4. persoane care sunt deprimate şi au o stare generală de nemulţumire şi de pasivitate în ceea ce priveşte contribuţia la propria lor stare de bine şi de fericire. Cel mai adesea, aceste persoane au avut în copilăria lor adulţi care au făcut totul pentru ele, le-au supraprotejat şi răsfăţat, astfel că aşteaptă în continuare sprijin necondiţionat din partea celorlalţi şi au pretenţia ca alţii să facă în locul lor ceea ce ele însele ar fi firesc şi ar putea să facă pentru sine. 5. persoane care au anxietate şi diverse fobii, cel mai adesea preluate în copilăria lor de mamă, bunică sau tată, cu structuri de personalitate dependente şi care ,,se agaţă” de cei din jur sub diverse modalităţi. 6. părinţi care au copii cu comportamente disfuncţionale, datorită faptului că nu mai au timp să petreacă împreună, iar când relaţionează cu ei se raportează la aceştia la fel cum proprii lor părinţi s-au raportat la ei, pe când erau copii, iar în prezent acele metode şi modelelor parentale nu se (mai) potrivesc. 7. persoane care sunt puse în faţa unor mai multe alternative şi întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor, în parte datorită faptului că în copilăria lor tot alţii au luat decizii pentru ei şi au ajuns să nu mai ştie ce îşi doresc şi ce e bine pentru propria lor persoană.

R: Care sunt cele mai importante şapte lucruri pe care ar trebui să le cunoască potenţialii clienţi/pacienţi?

Angela Plăcintar: Personal, eu aleg să folosesc termenul de ,,client” şi nu de ,,pacient”, întrucât nu caut partea problematică sau patologică a personalităţii şi nu mă interesează să pun etichete negative, care ar descuraja şi mai mult persoana în a trece de la minus la plus, ci o privesc ca pe o fiinţă umană, normală şi sănătoasă, care întâmpină anumite dificultăţi în diverse sarcini ale vieţii şi care poate depăşi parte dintre acestea, dacă apelează la serviciile de psihoterapie. 1. Înainte de toate, potenţialii clienţi ar trebui să ştie că prejudecăţile legate de psihoterapie au fost demitizate demult, iar în prezent din ce în ce mai mulţi oameni apelează la aceste servicii. 2. Fiecare persoană se confruntă cu provocări pe care viaţa i le scoate în cale şi fiecare întâmpină, la un moment dat, anumite dificultăţi în depăşirea cărora are nevoie de multă încurajare pe puterile personale, din partea sprijinului de specialitate, oferită de către un psihoterapeut. 3. Discuţiile purtate între client şi psihoterapeut sunt confidenţiale. 4. Sprijinul de care beneficiază clientul, este diferit de cel subiectiv – oferit de către prietenii săi apropiaţi, fiind unul obiectiv – dat de către o persoană specializată în a oferi astfel de servicii. 5. Psihoterapeutul nu este un magician, care face totul singur, ci are nevoie să stabilească cu clientul o comunicare sinceră, bazată pe egalitate, încredere şi implicare reciprocă, prin cooperare. 6. La cabinet, în cadrul relaţiei profesionale dintre cei doi, clientul este încurajat şi  sprijinit să se cunoască mai bine, să înţeleagă mai bine anumite lucruri, să îşi acceseze resursele interioare, să îşi reconsidere (dacă este cazul) anumite convingeri despre lume şi viaţă, să găsească noi modalităţi de a se raporta la lume şi la viaţă, să îşi îmbunătăţească relaţia cu propria persoană şi cu cei din jur, să se dezvolte personal. 7. Nu te potriveşti cu orice psihoterapeut, fiindcă fiecare are o orientare diferită şi propriul său mod de abordare şi de relaţionare, aşa că este necesar să-l cauţi pe acela cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cu care simţi că poţi comunica într-un mod onest şi lângă care te simţi încurajat pe puterile tale personale.

R: Care este mesajul psihoterapeutului Angela Plăcintar pentru Ziua Mondială a Sănătăţii?

Angela Plăcintar: În secolul vitezei, al evoluţiei tehnologiei şi canalelor de comunicare, al modificărilor rolurilor dintre sexe, al atracţiei faţă de noutate, al goanei după ,,a avea” şi al orientării spre hedonism, al încapsulării multor oameni în propriul individualism şi egoism, în care poluarea – sub diversele forme ale ei, fragilizează fiinţa umană, stresul este inevitabil. În aceste condiţii, psihoterapia nu mai este un lux, ci a devenit o necesitate în vederea autocunoaşterii, adaptării sau dimpotrivă, a renunţării la unele aspecte, a câştigării rezilienţei în faţa provocărilor pe care viaţa le scoate în mod inevitabil fiecăruia în cale şi a dezvoltării personale, pentru o relaţie mai bună cu propria persoană şi cu cei din jur, pentru un stil de viaţă sănătos. Îndemn fiecare persoană să facă o incursiune în tainele acesteia, fiindcă întotdeauna este mai uşor să previi decât să ameliorezi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *